E greu sa vorbeşti despre prostie, ai şanse mari să afectezi o gramadă de oameni. Dar uneori, când o întâlneşti la tot pasul, nu te poţi abţine. Am cunoscut o gramadă de proşti la viaţa mea şi sunt sigur că o să mai cunosc.
Cred că cea mai aprigă formă de prostie e cea inconştientă, şi aici ma refer la acel tip de prost care-i mândru de prostia lui, pentru ca n-o percepe ca prostie ( în sinea lui el este de fapt curajos, sigur pe el, cunoscator a toate cele..). Nu degeaba şi maxima "un prost trebuie să fie destul de inteligent ca să-şi dea seama că e prost". Sunt acei proşti experţi în arta contrazicerii, care cu siguranţă au citit sau au auzit, dar..n-au înţeles. Şi ei ştiu...
O alta formă de prostie, mai puţin dureroasă, cronică aş putea spune, este prostia pasivă, relativ conştienta, dar cu manifestări critice în momente neaşteptate. Am putea-o numi prostia de tip vulcan. Subiectul, iti da impresia că-i normal, e rezervat, atent la discuţii, în general aprobă, până în momentul în care nimeni nu mai spune nimic. Şi atunci el se simte dator. Şi zice frate...nu mult, dar concentrat. Te uimeşte, la început crezi ca glumeşte, dar dacă - l priveşti atent îţi dai seama că nu face el glume d-astea. E inofensiv atât timp cât ceilalţi au subiecte de discuţie care nu-i stârnesc interesul. Ca maximă intervine preferata mea:"Mai bine taci şi dai impresia că eşti prost decât să vorbeşti şi să înlături orice dubii!".
Prostia recunoscută, existentă şi acceptată, se manifestă până la vârste înaintate, adesea fără remedii. Statutul de prost, dobândit pe parcursul vieţii din aprecierile altora şi acceptat de către subiect, se transformă în caracteristica de bază a acestuia. Foarte influenţabil în prima parte a vieţii (până în momentul implementarii ireversibile - v-am zapacit cu formularea asta :))- a adjectivului), subiectul devine ignorant la nou, începe să se complacă în situaţia respectivă şi devine ceea ce poate nu era- un prost mai mare.
Prostia falsă, sau de suprafaţă, recunoscută, care de fapt nu-i prostie..e scuză. Des întalnită în replici de tipul "ce prost sunt", " Doamne, am fost un prost". Pai subiectul asta-n sinea lui nu se crede în ruptul capului prost. E clar în capul lui, că, indiferent ce s-a întamplat, a fost provocat fie de o "eroare" personală (nicidecum prostie), fie de o conjunctură neprielnică. În viziunea lui el nu e prost, ci tu, pentru ca nu ai capacitatea să-l înţelegi. Dar îşi asuma respectiva "calitate" pentru a i se mai reduce din vina unui act premeditat.
Prostia la deruta, de tip test, des întâlnită la oamenii foarte inteligenţi, se manifestă prin emanarea de aberaţii pentru a studia reacţiile celor din jur.
Am cunoscut oameni prosti ( unul incerca sa-mi explice că porumbelul este mai inteligent decât omul), oameni inculti(unul nu stia ca în secolul XVIII-lea, Iaşul s-a aflat pentru 13 ani la 67 de km de Bucureşti; altul habar n-avea că ursii polari sunt vopsiti în alb de eschimosi pentru a-i putea folosi la vanatoarea de pinguini..şi exemplele ar putea continua). Dar sunt ai noştrii şi trebuie să-i acceptăm. Faţă de mine, ce-i drept, mulţi au dat dovadă de înţelegere şi compasiune.
Aş putea încheia prin a recunoaşte că ma încadrez la primul tip dar mi-e teamă că unii dintre voi mă veţi acuza ca mint şi drept urmare n-o mai fac.
Cred că cea mai aprigă formă de prostie e cea inconştientă, şi aici ma refer la acel tip de prost care-i mândru de prostia lui, pentru ca n-o percepe ca prostie ( în sinea lui el este de fapt curajos, sigur pe el, cunoscator a toate cele..). Nu degeaba şi maxima "un prost trebuie să fie destul de inteligent ca să-şi dea seama că e prost". Sunt acei proşti experţi în arta contrazicerii, care cu siguranţă au citit sau au auzit, dar..n-au înţeles. Şi ei ştiu...
O alta formă de prostie, mai puţin dureroasă, cronică aş putea spune, este prostia pasivă, relativ conştienta, dar cu manifestări critice în momente neaşteptate. Am putea-o numi prostia de tip vulcan. Subiectul, iti da impresia că-i normal, e rezervat, atent la discuţii, în general aprobă, până în momentul în care nimeni nu mai spune nimic. Şi atunci el se simte dator. Şi zice frate...nu mult, dar concentrat. Te uimeşte, la început crezi ca glumeşte, dar dacă - l priveşti atent îţi dai seama că nu face el glume d-astea. E inofensiv atât timp cât ceilalţi au subiecte de discuţie care nu-i stârnesc interesul. Ca maximă intervine preferata mea:"Mai bine taci şi dai impresia că eşti prost decât să vorbeşti şi să înlături orice dubii!".
Prostia recunoscută, existentă şi acceptată, se manifestă până la vârste înaintate, adesea fără remedii. Statutul de prost, dobândit pe parcursul vieţii din aprecierile altora şi acceptat de către subiect, se transformă în caracteristica de bază a acestuia. Foarte influenţabil în prima parte a vieţii (până în momentul implementarii ireversibile - v-am zapacit cu formularea asta :))- a adjectivului), subiectul devine ignorant la nou, începe să se complacă în situaţia respectivă şi devine ceea ce poate nu era- un prost mai mare.
Prostia falsă, sau de suprafaţă, recunoscută, care de fapt nu-i prostie..e scuză. Des întalnită în replici de tipul "ce prost sunt", " Doamne, am fost un prost". Pai subiectul asta-n sinea lui nu se crede în ruptul capului prost. E clar în capul lui, că, indiferent ce s-a întamplat, a fost provocat fie de o "eroare" personală (nicidecum prostie), fie de o conjunctură neprielnică. În viziunea lui el nu e prost, ci tu, pentru ca nu ai capacitatea să-l înţelegi. Dar îşi asuma respectiva "calitate" pentru a i se mai reduce din vina unui act premeditat.
Prostia la deruta, de tip test, des întâlnită la oamenii foarte inteligenţi, se manifestă prin emanarea de aberaţii pentru a studia reacţiile celor din jur.
Am cunoscut oameni prosti ( unul incerca sa-mi explice că porumbelul este mai inteligent decât omul), oameni inculti(unul nu stia ca în secolul XVIII-lea, Iaşul s-a aflat pentru 13 ani la 67 de km de Bucureşti; altul habar n-avea că ursii polari sunt vopsiti în alb de eschimosi pentru a-i putea folosi la vanatoarea de pinguini..şi exemplele ar putea continua). Dar sunt ai noştrii şi trebuie să-i acceptăm. Faţă de mine, ce-i drept, mulţi au dat dovadă de înţelegere şi compasiune.
Aş putea încheia prin a recunoaşte că ma încadrez la primul tip dar mi-e teamă că unii dintre voi mă veţi acuza ca mint şi drept urmare n-o mai fac.
Un comentariu:
ff interesant si ce-i drept...adevarat
Trimiteți un comentariu